Evul Mediu

Perioada secolelor XI–XVI, înţeleasă aici ca perioada Evului Mediu, poate fi studiată, spre deosebire de epocile anterioare, în primul rând prin intermediul izvoarelor scrise. Contribuţia arheologiei, chiar şi dincolo de cunoaşterea culturii materiale medievale, rămâne esenţială, completând sau chiar rectificând informaţiile oferite de documentele scrise. Fără combinarea acestor două tipuri de izvoare, istoria evului mediu nu poate fi reconstituită şi cunoscută.
    Interesul faţă de vestigiile medievale s-a accentuat sub imboldul romantismului şi curentelor naţionale din secolul al XIX-lea, care propuneau cunoaşterea trecutului „propriu”. În pofida acestui fapt, arheologia medievală s-a individualizat ca disciplină independentă doar în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Un promotor principal al dezvoltării arheologiei medievale a fost necesitatea cercetării centrelor administrative şi bisericeşti şi toate monumente naţionale de prim rang. Aceste tipuri de cercetări au marcat şi începutul arheologiei medievale pe teritoriul judeţului. Astfel, au fost efectuate săpături în cursul anilor 1960–1970 la cele mai importante monumente medievale: cetăţile de la Tămăşeni şi Crucişor, precum şi la castelele de la Medieşu Aurit şi Ardud. În afară de aceste campanii, obiecte medievale au intrat în colecţiile muzeului, în primul rând prin descoperiri incidentale (săbiile din Vetiş şi Mintiu, tezaure etc.), sau prin săpături de salvare (cimitirul de la Foieni). O contribuţie importantă au avut-o perieghezele sistematice (efectuate pentru reperarea siturilor din epoci anterioare), care au avut ca rezultat identificarea aşezărilor medievale dispărute, au localizat cetăţi de pământ şi au reperat movilele artificiale (posibil medievale). În ultimele două decenii s-au intensificat cercetările de salvare cu obiectiv medieval. Cauza constă, în primul rând, în restaurarea monumentelor (biserica romanică de la Acâş, şi cea gotică de la Hodod) precum şi în avântul investiţiilor mari, în special în mediul urban.
    Teritoriul judeţului Satu Mare de astăzi înglobează cea mai mare parte a comitatului istoric Satu Mare, mai puţin partea estică cu zona municipiului Baia Mare şi, la nord, zona confluenţei râurilor Crasna, Tur, Someş şi Tisa. La teritoriile rămase în nord-est le-a fost adăugată, partea sudică a comitatului Ugocea şi, la cele din sud, partea nordică a comitatului Solnocului de Mijloc (ulterior Sălaj). Comitatul Satu Mare, încorporat în Regatul Ungariei, a fost organizat cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XI-lea, pe cursul inferior al Someşului. Centrul administrativ şi politic al comitatului a fost cetatea de pământ a Sătmarului. Din nefericire, nu avem informaţii despre aspectul, întinderea şi locul cetăţii, aceasta fiind distrusă de invazia mongolă din anul 1241, după care a fost abandonată. Lipsa vestigiilor timpurii (de secol XI–XII) de pe teritoriul municipiului Satu Mare sugerează faptul că cetatea nu a fost ridicată aici, ci probabil undeva în apropiere.
    Celelalte cetăţi de pe teritoriul judeţului au fost ridicate în centrul domeniilor, servind drept reşedinţă pentru familiile nobiliare moşiere. În colţul sud-estic al judeţului, pe dealurile Codrului, s-a format blocul mare al domeniului Ardud–Beltiug, în proprietatea familiei voievodale a Drăgoşeştilor (Drágfi), descendenţii descălecătorilor Moldovei, veniţi din Maramureş. La est, Oaşul împreună cu satele de pe malul Someşului, erau în proprietatea Bathoreştilor (Báthori), moştenitorii familiei Móric. Centrul domeniului era iniţial cetatea Seiniului iar, mai târziu, castelul de la Medieşu Aurit. Către vest s-a format domeniul familiei Károlyi, cu centrul la Carei, fiind ridicat aici un castel fortificat. Partea sudică a comitatului Ugocea era dominată de cetatea Tămăşeni, reşedinţa neamului Káta. Cetatea Hodod a devenit centrul unui domeniu important din nordul comitatului Solnocul de Mijloc, posesia familiei Jakcs. O altă serie de cetăţi are o istorie cunoscută doar parţial sau chiar deloc. Astfel, fortificaţia de pe coasta Boineştilor sau cetatea Pintii (comuna Crucişor) şi cetatea Zalnocului (hotarul satului Chegea, comuna Săcăşeni) au posesori necunoscuţi. În cazul cetăţilor de la Gherţa şi Ghilvaci, chiar locul amplasării lor rămâne încă neidentificat.
    Din punct de vedere bisericesc, în cursul evului mediu, teritoriile încorporate în judeţul Satu Mare erau sub jurisdicţia episcopiei Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia. Au funcţionat protopopiate cu centrele la Ardud, Tăşnad, Satu Mare. Importanţa spirituală pe care o avea biserica în cursul evului mediu, dar şi puterea economică a comunităţilor şi a ctitorilor este reflectată în arta ecleziastică – arhitectura şi decoraţia bisericilor. Ni s-a păstrat aproape intactă biserica romanică de tip bazilical de la Acâş, iar din perioada goticului au rămas adevărate bijuterii arhitectonice, între care cele mai importante sunt bisericile de la Hodod, Tăşnad, Ardud, Halmeu şi Livada.
    Reţeaua de aşezări şi de drumuri medievale este identică în linii mari cu cea de astăzi, urmele localităţilor medievale identificate pot fi legate astfel, în majoritatea cazurilor, de aşezările actuale. Excepţia o constituie aşezările abandonate cu ocazia războaielor sau în procesul coagulării spontane. Cercetarea acestor situri (puste) rămâne un obiectiv important al cercetării, deoarece aici s-au conservat relativ nealterate vestigiile culturii materiale medievale din mediul rural: tipuri de case, obiecte care atestă modul de viaţă. În privinţa mediului urban, o atenţie sporită trebuie acordată celor două oraşe regale formate pe malul Someşului: Satu Mare şi Mintiu – suprapuse astăzi în totalitate de centrul istoric al municipiului Satu Mare. Cele două aşezări au obţinut privilegii regale în cursul secolului al XIII-lea şi au devenit importante centre comerciale şi meşteşugăreşti. Nivelul şi calitatea culturii materiale se reflectă în descoperirile incidentale sau în cele recuperate din cercetări de salvare: fragmentul de sabie cu încrustaţie de aur din Mintiu, precum şi ceramica cenuşie fină, cu decor ştampilat de pe str. Ştefan cel Mare.
    Descoperirile funerare medievale sunt reprezentate în număr redus (datorită stadiului cercetării). Pentru perioada secolelor al XI-lea şi al XIII-lea, cel mai semnificativ este fragmentul de cimitir (constând din 32 de inhumaţii) salvat la Foieni–Curtea Grajdurilor, iar pentru perioada mai târzie, cimitirul de la Carei–Bobald (secolele al XVI-lea şi al XVII-lea), şi acesta cercetat doar parţial.
    Colecţia muzeului păstrează un număr de cinci tezaure monetare provenind din evul mediu. Ascunderea acestor tezaure, adevărate averi în vremea respectivă, se explică, în general, prin neliniştea generală din vremea războaielor. Astfel, cele cinci tezaure au fost ascunse la Hotoan, Tămăşeni, Tăşnad, Turulung şi Târşolţ, în contextul războaielor otomane din secolele al XVI-lea şi XVII-lea.
    Monumentele şi vestigiile medievale sunt mărturiile directe ale istoriei proprii, ale aşezărilor în care trăim şi ale comunităţilor religioase de care aparţinem. Această apropiere cronologică şi tematică are însă şi o latură negativă: urmele trecutului recent sunt mai expuse la distrugeri, sunt mai vulnerabile şi perisabile. Este o datorie majoră să acordăm o atenţie sporită păstrării mărturiilor trecutului comun.