Epoca Fierului

Prima epocă a fierului (1150–350 a. Chr.), denumită convenţional epoca hallstattiană, este perioada în care, deşi încep să fie utilizate obiectele de fier, ele sunt încă puţine. Rolul jucat de ele, mai ales în etapa timpurie, ne apare ca fiind unul aproape nesemnificativ. Majoritatea armelor, uneltelor şi podoabelor continuă să fie realizate din bronz. Cu toate acestea, în arheologia din România jumătatea secolului al XII a. Chr. este fixată ca dată convenţională pentru începutul epocii fierului. S-a optat pentru această dată deoarece au fost luate în calcul anumite modificări majore ce au loc în cultura materială, reflectate în primul rând prin răspândirea pe spaţii largi a ceramicii decorate prin canelare. În teritoriile învecinate, cercetătorii totuşi privesc perioadele Hallstatt A şi B (potrivit cronologiei Reinecke) ca parte epocii Bronzului târziu, iar începutul epocii fierului este data în perioada Hallstatt C, adică 750 a. Chr.
    În zona Sătmarului, începând cu sec. XII a. Chr., poate fi observat fenomenul generalizării ceramicii în cadrul căreia vasele folosite la servitul mesei sunt decorate prin canelare şi, adesea sunt arse bicolor, negre pe o faţă şi brune-cărămizii pe cealaltă. Această ceramică are legături strânse cu olăria din faza a II-a a grupului cultural Lăpuş şi cu aceea din prima fază a culturii Gáva. Ea conţine atât forme noi de vase – amfore cu proeminenţe hipertrofiate, forme noi de ceşti, străchini cu partea interioară a buzei îngroşată etc. – dar şi forme de vase vechi, ce existau în culturile Suciu de Sus şi Cehăluţ (de exemplu vasele vatră portativă şi ceştile joase cu toarta mult supraînălţată. Ceramica din această vreme a fost descoperită atât în aşezări nou constituite, la Carei–Ferma Spitz, Berveni–Râtul Caprei, Roşiori–Teglărie etc., dar şi în aşezări ce înainte au fost locuite de purtătorii culturii Suciu de Sus (Culciu Mare, Lazuri, Petea etc.,). Aşa cum se observă în compoziţia depozitului de la Căpleni, metalurgia din preajma anului 1100 î. Chr. se caracterizează prin menţinerea unor tipuri vechi de piese (toporul cu disc şi spin, toporul plat cu aripioare), dar şi prin apariţia unor noi tipuri de obiecte ca fibulele, noi forme de ace etc. Depozitul de la Căpleni reflectă şi noile practici de depunere: fragmentarea accentuată a pieselor sau prezenţa în număr mare a bucăţilor de turte din bronz.
    Existenţa simultană a unor elemente de discontinuitate dar şi de continuitate în ceramică şi metalurgie, în structura elementelor de habitat şi amplasamentul aşezărilor sau depuneri, face greu de stabilit cu precizie care este rolul exact jucat de comunităţile umane din epoca târzie a bronzului de pe teritoriul Sătmarului în geneza orizontului cultural Lăpuş II – Gáva I. Deoarece în raport cu teritoriile învecinate se constată înrudiri culturale intime, aportul fiecăreia dintre aceste regiuni învecinate este greu de decelat. Schimbările amintite, ce au loc alături de menţinerea unor elemente similare de habitat şi de viaţa spirituală cu acelea din epoca târzie a bronzului, nu par să reflecte modificări majore în societatea din ultimele secole ale mileniului al II-lea a. Chr.
În schimb, transformări profunde în structura societăţii şi modul de viaţă a comunităţilor umane se petrec în preajma anului 1000 a. Chr. Renunţarea la unele forme de vase şi apariţia unora noi se petrece concomitent cu încetarea locuirii în cele mai multe dintre vechile aşezări şi înfiinţarea unui mare număr de aşezări noi, în special a acelora cu o suprafaţă mare, anunţând noul fenomen cultural caracterizat prin formarea deplină şi răspândirea pe spaţii largi a culturii Gáva. Expansiunea pe care o cunoaşte această cultură are suport în transformările intense ce au loc în sânul societăţii. Prin sporirea numărului de săbii şi a pieselor de aur, apariţia pretenţioaselor armamente defensive de corp (coifuri, armuri) şi a serviciilor de vase din bronz şi aur, depunerile metalice reflectă o intensificare a competiţiei economice şi sociale, ce generează formarea unei noi elite. Aceasta, în dorinţa de a dobândi şi legitima puterea, are ca strategie socială o angajare puternică a bunurilor personale de prestigiu în depuneri rituale în cadrul unor ceremonii comunita. Apariţia aşezărilor fortificate de mari dimensiuni, cum sunt acelea de la Călineşti şi Căuaş, semnalează şi ele existenţa unor comunităţi tribale bine închegate. Aceste comunităţi, coordonate de elita vremii, au capacitatea de a investi o mare cantitate de energie socială în construirea unor sisteme defensive de anvergură în jurul centrelor tribale. În preajma acestor centre există un mare număr de aşezări simple în care se desfăşoară intense activităţi economice. Importanţa pe care o are cultivarea cerealelor este reflectată de prezenţa secerilor în numeroase depozite de bronzuri (Pir, Sărvăzel, Giorocuta). Prezenţa masivă a topoarelor de tip celt în aceste depuneri, atestă o prelucrare intensă a lemnului, ce este legată, se pare, şi de o intensificare a defrişărilor, în vederea obţinerii unor noi terenuri agricole. Creşterea animalelor, în special a vitelor joacă un rol important, aşa cum atestă analizele osteologice şi descoperirile frecvente ale unor reprezentări de animale (Căuaş).
Descoperirile din perioada mijlocie a epocii hallstattiene (perioada Ha. C) sunt slab documentate pe meleagurile sătmărene. Schimbările în domeniul culturii materiale şi spirituale abia sunt sesizabile, fapt ce sugerează că purtătorii culturii Gáva îşi continuă viaţa fără să-şi schimbe sălaşurile. Apar însă unele fenomene ce pot fi puse pe seama unor influenţe culturale răsăritene, de la est de la Carpaţi („cimeriene”). Acestea sunt reprezentate în primul rând de depozitul de la Vetiş, ce conţine obiecte de origine răsăriteană: zăbală, psalii, aplici din bronz. Tot în acest orizont cultural se încadrează eventual mormintele de incineraţie în urnă de la Ciumeşti–Moara (M5, M22b şi M35), dar şi unele complexe (gropi) din aşezarea hallstattiană de la Lazuri–Lubi tag.
Hallstattul târziu (secolele VI–IV a. Chr.) este mai bine reprezentat, datorită descoperirilor din aşezările de la: Cămin–Malul Crasnei, Moftinu Mic–Pe deal, Carei–Cozard, Ghenci–Lutărie. Sunt bine reprezentate şi descoperirile funerare, prin necropolele şi mormintele de la: Sanislău–Nisipărie, Ghenci–Movila Spânzurătorii, Carei–Atelierul vechi al FIUT-ului. Se observă modificări în cultura materială: obiectele lucrate din fier (cuţite, ace, brăţări) cunosc o tot mai largă utilizare şi mai ales, în olărie, pe lângă vasele modelate cu mâna de tradiţie veche gavoidă apare ceramica lucrată la roata olarului.
În descoperirile din nord-vestul României ceramica lucrată la roata olarului reprezintă cantitativ 25–30% din totalul vaselor întregi sau al fragmentelor ceramice recoltate din complexele închise aflate în aşezări şi necropole. Prezenţa într-o cantitate atât de mare a ceramicii modelate la roată, ne îndreptăţeşte să presupunem că ea este confecţionată local. Tehnica de modelare la roată a ceramicii, însuşită la o dată mai timpurie decât în alte zone învecinate, pare să fie importată din lumea greacă ori sud-tracică. Pasta de bună calitate, de culoare cenuşie, portocalie sau brună, obţinută printr-o ardere bună, modalitatea de tratare a suprafeţelor la diferite tipuri de vase dar şi prezenţa unor detalii morfologice (torţile bifide şi supraînălţate ale ceştilor şi a vaselor de tip „Kantaros”), ne face să ne gândim în primul rând la lumea greacă, probabil la grupul de colonii de pe coasta estică a Mării Negre (Insula Berezean, oraşele Histria şi Olbia).
Sfârşitul Hallstattului târziu din nord-vestul României este marcat de apariţia primilor războinici celţi pe la mijlocul secolului al IV-lea a. Chr. Cercetările arheologice de mari proporţii de la Ciumeşti–Moara, Berea–La soci, Sanislău–Lutărie, Pişcolt–Nisipărie au avut contribuţii însemnate la elucidarea unor probleme importante privind cultura materială şi spirituală a celţilor din aria lor răsăriteană. Momentul apariţiei celţilor în regiunile nord-vestice şi vestice ale României (implicit şi zona sătmăreană) este marcat prin orizontul cel mai vechi al necropolei de la Pişcolt–Nisipărie. În această necropolă, în care au fost cercetate morminte de incineraţie şi de inhumaţie (în jur de 200 complexe funerare), un grup de morminte au inventar ce poate fi datat în perioada timpurie a epocii La Tène. Aceste morminte timpurii pot fi încadrate în cronologie absolută între 330 şi 310 a Chr. Necropolele din nord-vestul României sunt birituale. Predomină incineraţia în groapă sau în urne funerare, la care se adaugă inhumaţia în poziţie întinsă pe spate, sau, mai rar, inhumaţia cu scheletul în poziţia ghemuită.
Mai multe locuinţe au fost cercetate în aşezările de tip rural („vicus”) de la Pişcolt–Lutărie, Ciumeşti–Bostănărie, Berea–La soci, Cămin–Malul Crasnei, Lazuri–Lubi tag, fiind descoperite piese de plug, seceri şi pietre de râşniţe. În nord-vestul României lipsesc aşezările întărite de tip „oppidum”. În aşezările cercetate au fost cultivate grâul, orzul, secara, meiul şi zarzavaturi, iar, în afară de tracţiune, animalele mai sunt crescute pentru carne şi lapte. Nu este întâmplător că între oasele de animale găsite în aşezări, în cel mai mare număr sunt găsite rămăşiţe de bovine, capre, oi şi porci. În unele aşezări au fost descoperite rămăşiţele unor ateliere de fierărie (Cămin–Malul Crasnei şi Carei–Cimitirul reformat), unde marile cantităţi de zgură de fier indică prelucrarea acestui metal. Un atelier de olărit a fost descoperit la Andrid–Ferma de vaci. Centrele de olari de acest tip produceau în lumea celtică ceramica pentru anumite microregiuni. Calitatea bună a vaselor este explicată de forma avansată a cuptoarelor şi de cunoaşterea tehnicii de ardere cu reverberaţie. Se produc vase din pastă fină, de culoare cenuşie, galben-maro sau negre lucioase. Decoraţia vaselor este foarte variată iar, pe lângă cele produse la roată, se găseşte şi ceramică făcută cu mâna, de tradiţie locală. Unele produse ajung să fie adevărate obiecte artizanale, fiind ornamentate cu motive ştampilate, precum vasul în formă de cizmă descoperit la Cămin–Malul Crasnei. Casele sunt puţin adâncite în pământ şi au plan rectangular cu dimensiunile de 4/6 x 2/3 m (Pişcolt–Lutărie, Ciumeşti–Bostănărie).
Obiectele vestimentare şi podoabele au fost lucrate din bronz, argint şi mai rar din aur. Sunt des întâlnite la femei brăţările şi mărgelele din sticlă. Pentru bărbaţi sunt caracteristice spada cu două tăişuri, lancea, suliţa, cuţitul, scutul şi, mai rar, coiful şi cămaşa de zale, bogat decorate cu motive cu dragoni frontali ori în maniera „săbiilor ungare” (un motiv vegetal foarte stilizat). Aceste piese sunt produse probabil în marile centre meşteşugăreşti din Europa Centrală. În cazul mărgelelor de sticlă, descoperirea unui exemplar cu mască umană la Pişcolt–Nisipărie, implică şi posibilitatea producerii lor în atelierele coloniilor greceşti întemeiate pe coasta vestică a Mării Negre.
Celţii din nord-vestul României au avut contacte permanente de schimb cu semenii lor central-europeni. Comerţul se practica probabil pe Mureş şi pe Someş, pe „drumul sării”, iar importul de grafit din Boemia şi Austria sau din celelalte zone, indică direcţia relaţiilor spre marile centre de tip „oppida” (Velemszentvid, Szalacska, Manching etc.). La Berveni, dintr-o locuinţă celtică, printre alte materiale a fost descoperită şi o amforă cu ştampilă aplicată, păstrată fragmentar, cu o inscripţie în două rânduri. Este o amforă cu ştampilă din Chersones (Crimeea): HPAK (? EIOY) AETYN (OMOY). Pentru aceleaşi legături pledează descoperirea de la Ciumeşti–Moară, a unei zăbale de tip „grecesc” şi a cnemidelor (apărătoare de picior din metal) din mormântul „princiar”, sau prezenţa unei tetradrachme din 260 a. Chr., emisă de Eumanes de la Pergam, în tezaurul monetar de la Turulung.
Prezenţa în zona noastră a acestor artefacte de origine greco-elenistică poate fi pusă pe seama aducerii lor de către celţii reîntorşi din expediţia balcanică, după înfrângerea lor de la Delphis (279 a. Chr). Geograful antic Ptolemeus, în lucrările sale îi localizează pe anarţi în regiunea de nord-vest a României (Dacia). Vasile Pârvan, în lucrarea sa monumentală (Getica), pe baza izvoarelor antice, îi plasează pe anarţi în părţile Sătmarului. Despre anarţi s-a discutat mult în literatura de specialitate, fiind consideraţi drept un mozaic etnic. Deocamdată, se presupune că purtătorii culturii materiale de tip La Tène într-o regiune largă ar fi anarţii, formaţi din celţii veniţi şi din autohtoni, purtătorii culturii materiale din Hallstatt-ul târziu: grupul Sanislău–Nyírség (cultura Vekerzug). O convieţuire paşnică între localnici şi cei veniţi se poate constata atât în cultura materială cât şi în aceea spirituală.
O schimbare bruscă demografică se constată odată cu încetarea necropolelor celtice, pe la sfârşitul La Tène-ului mijlociu şi începutul La Tène-ului târziu, la sfârşitul sec. II a. Chr. Apar artefacte specifice La tène-ului târziu în aşezările cercetate de la Acâş–Râtul lui Majtinyi, Lazuri–Lubi tag, Carei–Bobald I şi, probabil, de la Ghenci–Lutărie, cu un material specific culturii dacice. Acest material, specific fazei clasice a culturii dacice, databilă în secolul I a. Chr – I p. Chr., apare împreună cu ceramica pictată celtică de tip eraviscian, sau cu moneda celtică de tip Simmering, fapt ce atestă existenţa unor contacte strânse cu lumea celtică din perioada „oppidiană” situată în zona Dunării. Încetarea necropolelor celtice din nord-vestul României, poate fi pusă în legătură cu întărirea puterii dacilor, atestată de un izvor istoric: „incrementa dacorum per Rubobostem regem” (Trogus Pompeius, Prol. XXXII), care poate face referinţă la înaintarea lor spre nord. Luând în considerare marile centre dacice din vecinătate: Moigrad, Şimleul Silvaniei–Măgura, precum şi Solotvino şi Onceşti din Maramureş, din bazinul Tisei Superioare devine evident că înaintarea spre nord a dacilor s-a produs atât prin văile Crasnei, Barcăului, Tisei, cât şi prin Valea Someşului. Venirea dacilor îi pune în mişcare pe celţii din nord-vestul României, retragerea spre Dunărea de mijloc putând fi pusă în legătură cu concentrarea aşezărilor din această zonă (Budapest–Tabánhegy, Békásmegyer etc.). Această populaţie supravieţuieşte cuceririi romane şi poate fi detectată şi sub stăpânirea romană. Nu este exclusă nici posibilitatea că în aşezările rurale mici să continue să trăiască o populaţie celtă şi sub dominaţie dacică (în secolele I–II p. Chr.).
Prezenţa printre materialele de la Lazuri–Lubi tag a unor elemente de provenienţă vestică şi nord-vestică sugerează posibilitatea legării lor de perioada vestitului rege Burebista. Izvoarele antice menţionează ca primă mare acţiune militară a regelui dac a fost cu triburile celtice ale Boilor şi Tauriscilor între anii 60–45 a. Chr. Descoperirile arheologice din ultimele decenii tind să reflecte mai clar implicarea teritoriilor sătmărene în aceste evenimente. De această perioadă poate fi legat începutul davei de la Malaja Kopanja (Transcarpatia, Ucraina), aflată la ieşirea Tisei din culoarul format de Munţii Oaş şi Munţii Vinogradov. Cercetările arheologice intense desfăşurate la Malaja Kopanja arată că, pe parcursul secolelor I a. Chr. – I p. Chr., cetatea de aici a jucat rolul unui important centru regional. Numărul mare de arme, accesoriile vestimentare de foarte bună calitate şi obiectele luxoase de import reflectă existenţa în această aşezare fortificată a unei importante elite sociale. Iese în evidenţă intensitatea cu care sunt practicate în cetate o serie de meşteşuguri, între care un rol aparte îl au activităţile metalurgice. Numeroasele unelte agricole şi meşteşugăreşti descoperite în aceste ateliere arată că ele deserveau pe o arie largă aşezările agricole din împrejurimi.
O descoperire importantă pentru civilizaţia dacică din zona Sătmarului, în sec. I p. Chr., a fost realizată la Carei–Bobald. Aici, ceramica modelată cu mâna, decorată cu ornamente plastice, şi ceramica modelată la roată, cu ornamente lustruite au fost descoperite împreună cu o fibulă puternic profilată. Fibula, importată din Imperiul Roman (provincia Pannonia), este un element ce asigură datarea aşezării de aici pe parcursul secolului I p. Chr. La aşezările dacice sătmărene, încă destul de puţin investigate, nu au fost surprinse urmele unor distrugeri provocate de războaiele traiane. Totuşi, urmele distrugerilor provocate în centrele dacice sunt prezente nu doar la sud, în zona cetăţilor dacice din Sălaj şi Bihor, ci şi la nord, în zona cetăţilor din Valea Tisei Superioare. La Malaja Kopanja incendierea şi abandonarea davei (straturi groase de arsură, rămăşiţele caselor demolate, desfiinţarea sistemului de fortificaţie) a putut fi datată în vremea războaielor daco-romane, fiind cauzată foarte probabil de o expediţie militară romană, menită să înfrângă rezistenţa dacilor de aici.